Iertare pentru pauza lunga pe care mi-am permis-o. Nu a fost chiar de odihna, ba dimpotriva. M-am aglomerat, asta contrazicand prezicerile mele din primele zile ale lunii ianuarie. Scriam atunci ca, daca tot anul va fi precum petrecerea de Revelion, atunci toata lumea ma va invidia pentru pacea din jurul meu. Ei bine, nu a fost sa fie si m-am trezit, aproape fara sa imi dau seama, in mijlocul unor activitati care mi-au rapit pana si putinul timp liber pe care il mai aveam in week-end.
Au fost nenumarate momentele in care mi-as fi dorit sa imparatasesc aici sentimente, evenimente, intamplari. De asemenea, de foarte multe ori, am simtit ca imi tradez un prieten drag, care la nevoie m-a ascultat, iar eu l-am ignorat.
Nu vreau sa scriu despre ceva anume, ci vreau sa imi impac prietenul la care am tipat, care m-a ajutat sa imi descarc tensiunile si care s-a bucurat sa imi asculte realizarile. Cred ca, de fapt, vreau sa ma inteleaga si incerc, intr-un fel sa ma disculp, spunandu-i ce am mai facut intre timp.
Intre timp am mai absolvit niste cursuri, deci cred ca m-am mai experimentat putin. Sau, cel putin, acesta era obiectivul. Mi-am dorit sa transmit gandurile mele frumoase odata cu venirea primaverii si nu am facut-o. Oare d-asta o fi asa urat afara? Mi-ar fi placut sa scriu cateva randuri dedicate femeii, de ziua ei. Nici acest lucru nu l-am facut si imi pare rau.
Am vrut sa scriu despre reuniunea cu colegele mele din liceu, alaturi de cativa profesori. Nu am reusit, dar as fi scris despre fiecare in parte, le-as fi spus ca au ramas la fel de tinere si de frumoase ca in perioada adolescentei. M-am bucurat sa le revad, desi nu le-am spus-o. O fac acum.
De la aceste evenimente care mi-au bucurat sufletul, am cazut in cealalta extrema, traind emotii cumplite dupa tragicele evenimete din Japonia. Poate ca nu eram atat de conectata la ceea ce traiau japonezii, daca surioara mea nu se afla printre ei. Multumesc lui Dumnezeu, ea este bine, dar nu pot sa nu remarc ca lumea este din ce in ce mai afectata de calamitati naturale si de revolte sociale. Nu pot sa nu remarc ca noi, romanii, suntem atat de slabi, de hoti si de parsivi. Ne este teama de cel de langa noi, ne este teama de ziua de maine si nu neaparat de furia naturiii, ci de calicia fara margini a celor care ne hotarasc soarta.
In aceste conditii, incerc, dupa cum spunea si un amic, sa ma bucur de lucrurile simple, aparent lipsite de importanta. Ma educ in acest sens si realizez ca a fi fericit sta in puterea noastra. Bucura-te de surasul copilului tau, bucura-te daca ai reusit sa smulgi un zambet cuiva, bucura-te daca inca mai ai un prieten. Eu ma bucur si daca mananc o ciocolata(de fapt, sunt chiar fericita cand fac asta). Am fost fericita cand am aflat ca surioara mea este bine. Am fost fericita cand mi-am vazut copilul fericit pentru o simpla iesire in parc. Mi-a multumit o zi intreaga pentru ca i-am oferit plimbarea si niste gogosele. Ei pot fi fericiti din lucruri atat de simple, pe care noi le ignoram. La fel si copiii mei de la scoala. Au fost atat de fericiti pentru desfasurarea unei ore de educatie fizica in curtea scolii, pe o vreme varatica, incat mi-au umplut si mie sufletul de bucurie.
In ceea ce ma priveste, sunt fericita daca am puterea sa ii fac pe altii fericiti sau daca reusesc sa le produc putina bucurie. Dupa cum spuneam la inceput, nu am dorit sa scriu despre un anumit subiect, ci doar sa imi motivez absenta. S-ar putea sa mai procedez asa, pentru ca mi-am facut un hobby, se pare, din a ma aglomera. Pana cand reusesc sa mai dau un semn de viata, fiti fericiti si bucurati-va de lucrurile marunte din viata voastra. Sa aveti o primavara frumoasa!
sâmbătă, 19 martie 2011
duminică, 9 ianuarie 2011
La inceput de an
La multi ani buni, sanatosi, fericiti cu ceea ce va doriti! Am pasit intr-un nou an, poate cu evenimente ceva mai comestibile, asa cum uram si inainte de Craciun.
Eu am pasit in acest an atat de pasnic, ca mi-e greu sa cred ca voi avea parte de atata liniste tot anul (dupa cum spune traditia, cam asta ar trebui sa fac in 2011). Ei bine, planuri pentru Revelion nu mi-am facut nici acum, cum nu mi-am mai facut de cand m-am imbogatit cu un urmas. Momentul in care am nascut a fost si cel in care viata mea sociala a devenit din ce in ce mai absenta. Parangheliile si noptile la chefuri au disparut, ele fiind inlocuite de imbratisari pline de dragoste si zambete largi provocate de mica fiinta care ma imbogateste sufleteste. Asadar, cu haine lejere de casa, fara prea multa mancare, dar cu dulciuri din belsug, m-am rasfatat cu un revelion in trei. De la aglomeratia pe care o aveam in jur intr-un astfel de moment, de la aranjementele de pe masa si pana la selectarea melodiilor de zbantuiala, de la alegerea toaletei, make-up-ul sclipicios si coafura impecabila, am trecut la un party in pijamale, machiata asa cum Dumnezeu m-a lasat si jucandu-ma cu Mario de-a Fulger si Sally (desene animate ,,Cars").
Am asteptat cu nerabdare sa urmaresc selectia nationala pentru Eurovision (anul trecut am fost in public), apoi filmul (,,surpriza") de pe HBO si am sfarsit spre dimineata uitandu-ma si la programele cu lautari sau manelisti (erau peste tot). Sa nu radeti de felul in care am petrecut. Eu eram stresata uitandu-ma cum se scurgea timpul, iar copilul meu urma sa fie in picioare in jur de ora 7(asa se trezeste zilnic).
Cam asta a fost cu marea petrecere dintre ani. Aaaaaa!!!! Am uitat sa va spun ca mi-am luat si doua bete din care tasnesc artificii (inofensive, pentru baietelul meu), pe care le-a aprins cu mult inainte de miezul noptii, ca nu mai avea rabdare. Pana sa apara el pe lume, cheltuiam o groaza de bani pe artificii si eram actorii principali la spectacolul din fata blocului. Acum privesc in urma si ma intreb ce anume ma satisfacea in toate acele lucruri.
In perioada sarbatorilor nu am fost scutiti nici de virusi, drept pentru care ieri am ajuns cu baiatul meu la analize. A fost un cosmar. Dupa o saptamana de pregatiri, cu jocuri de rol in care ba am fost doctor, ba pacient, am ajuns si la doctorul adevarat. Doamneee, ca slaba m-ai mai facut la treburi d-astea! La fiecare vaccin pe care a trebuit sa il faca Mario de cand s-a nascut, eu am fugit ca arsa, ba mi-am bagat si degetele in urechi, lasandu-l pe tati cu doctora sa se descurce. Nu dormeam noaptea de dinaintea evenimentului cu pricina, imi scadea tensiunea (la fiecare interventie chirurgicala, am avut tensiunea intre 7 si 8) si pana ma vedeam trecuta de moment, eram in afara a ceea ce se intampla. Asadar, imi pregtisem copilul, ne legasem furtunase de manuta, ne stergeam cu vata imbibata in spirt, ne ciupeam putin (ciupitura de tantar) si apoi finalizam treaba. Am evitat sa ii spun despre ac, dar ii spuneam ca fluturasul de pe manuta face sa curga o solutie rosie. Nu i-am zis nimic de sange, ca era vai si amar. Datorita acestor joculete, baietelul meau astepta ziua cea mare, de parca mergeam in excursie. Stia ca nu avea voie sa bea nici lapte, nici apa (nu e tocmai usor pentru el, ca nu exista dimineata fara lapte). Am plecat relaxati (eu mai putin...deja imi pocnea capul de durere si eram foarte incordata). Ne-am postat in fata usii, asteptand sa ne invite inauntru...s-a deschis usa si cand sa pasim, Mario face stanga-mprejur si fuge, ca el nu vrea si nu vrea. Eu am inceput sa ma pisicesc, el sa retrsese deja pe canapeaua de asteptare, zicand: ,,Dar daca nu vreau?! Nu vreau eu!". Cu forta nu aveam cum sa il iau si am inceput sa il santajez sentimental. Nu merge la anlize, nu primeste bonuletul pentru revista ,,Thomas"(numai dna asistenta detinea asa ceva). Intre timp ii invit pe ceilalti sa intre in cabinet, ca eu sa mai incerc sa il conving. Dupa indelungi discutii, a zis ca intra, dar sa il tin eu in brate, nu tati. Na belea, ca nu eram sigura ca rezist eu! Stand cu el in brate si asteptand sa iasa cei carora le permisesem sa intre inaintea noastra, auzim urlete, tipete...aoleeeu!!! Abia reusisem sa il conving. Am fugit cu el in cealalta parte a locatiei si am inceput sa ii cant, pentru a acoperi sunetele cu pricina. El era nervos. Nu vroia sa cant. Eu ii dadeam inainte, el tipa la mine. Tot era bine, nu auzeam ce se intampla acolo. In cele din urma, imi vine ideea sa ii spun ca un baietel neascultator a fugit de langa mamica lui, a alunecat si s-a lovit la genunchi. A inteles ca de acolo proveneau tipetele.
Oooofff!!! Se deschide usa si intram. Mario, tot reticent. M-am asezat pe scaun cu el in brate, eu tremuram, el la fel. I-am sugerat sa nu se uite la dna asistenta, ci la desenul cu Bambi, despre care eu deja incepusem sa ii povestesc. Momentul intepaturii l-a prins pe copilul meu cu ochii cat cepele la ce se intampla acolo, eu stresata o tineam pe a mea, cu caprioara. Eu nu priveam, dar parca nu se mai termina. Mario tipa, plangea, tremura, eu incercam s ii tin umarul nemiscat. Vreo zece minute dupa ce toate s-au terminat, copilul meu a plans, inghitindu-si toate cele care ii curgeau pe deasupra buzei si imi spunea ca nu se putea calma. Eu la fel...mai aveam putin si lesinam.
Am ajuns la farmacie ca sa iau medicamente pentru trauma suferita de mine. Acum sunt fericita ca am scapat, pana la anu'. Oi fi si eu putin sarita de pe fix (sau mai mult), dar cred ca toate mamicile au adevarate traume cand e vorba de intepaturi, dureri, chinuri pentru copiii lor.
Cam asa s-apetrecut inceputul de 2011 pentru mine. Vi-l doresc unul plin de realizari!
Eu am pasit in acest an atat de pasnic, ca mi-e greu sa cred ca voi avea parte de atata liniste tot anul (dupa cum spune traditia, cam asta ar trebui sa fac in 2011). Ei bine, planuri pentru Revelion nu mi-am facut nici acum, cum nu mi-am mai facut de cand m-am imbogatit cu un urmas. Momentul in care am nascut a fost si cel in care viata mea sociala a devenit din ce in ce mai absenta. Parangheliile si noptile la chefuri au disparut, ele fiind inlocuite de imbratisari pline de dragoste si zambete largi provocate de mica fiinta care ma imbogateste sufleteste. Asadar, cu haine lejere de casa, fara prea multa mancare, dar cu dulciuri din belsug, m-am rasfatat cu un revelion in trei. De la aglomeratia pe care o aveam in jur intr-un astfel de moment, de la aranjementele de pe masa si pana la selectarea melodiilor de zbantuiala, de la alegerea toaletei, make-up-ul sclipicios si coafura impecabila, am trecut la un party in pijamale, machiata asa cum Dumnezeu m-a lasat si jucandu-ma cu Mario de-a Fulger si Sally (desene animate ,,Cars").
Am asteptat cu nerabdare sa urmaresc selectia nationala pentru Eurovision (anul trecut am fost in public), apoi filmul (,,surpriza") de pe HBO si am sfarsit spre dimineata uitandu-ma si la programele cu lautari sau manelisti (erau peste tot). Sa nu radeti de felul in care am petrecut. Eu eram stresata uitandu-ma cum se scurgea timpul, iar copilul meu urma sa fie in picioare in jur de ora 7(asa se trezeste zilnic).
Cam asta a fost cu marea petrecere dintre ani. Aaaaaa!!!! Am uitat sa va spun ca mi-am luat si doua bete din care tasnesc artificii (inofensive, pentru baietelul meu), pe care le-a aprins cu mult inainte de miezul noptii, ca nu mai avea rabdare. Pana sa apara el pe lume, cheltuiam o groaza de bani pe artificii si eram actorii principali la spectacolul din fata blocului. Acum privesc in urma si ma intreb ce anume ma satisfacea in toate acele lucruri.
In perioada sarbatorilor nu am fost scutiti nici de virusi, drept pentru care ieri am ajuns cu baiatul meu la analize. A fost un cosmar. Dupa o saptamana de pregatiri, cu jocuri de rol in care ba am fost doctor, ba pacient, am ajuns si la doctorul adevarat. Doamneee, ca slaba m-ai mai facut la treburi d-astea! La fiecare vaccin pe care a trebuit sa il faca Mario de cand s-a nascut, eu am fugit ca arsa, ba mi-am bagat si degetele in urechi, lasandu-l pe tati cu doctora sa se descurce. Nu dormeam noaptea de dinaintea evenimentului cu pricina, imi scadea tensiunea (la fiecare interventie chirurgicala, am avut tensiunea intre 7 si 8) si pana ma vedeam trecuta de moment, eram in afara a ceea ce se intampla. Asadar, imi pregtisem copilul, ne legasem furtunase de manuta, ne stergeam cu vata imbibata in spirt, ne ciupeam putin (ciupitura de tantar) si apoi finalizam treaba. Am evitat sa ii spun despre ac, dar ii spuneam ca fluturasul de pe manuta face sa curga o solutie rosie. Nu i-am zis nimic de sange, ca era vai si amar. Datorita acestor joculete, baietelul meau astepta ziua cea mare, de parca mergeam in excursie. Stia ca nu avea voie sa bea nici lapte, nici apa (nu e tocmai usor pentru el, ca nu exista dimineata fara lapte). Am plecat relaxati (eu mai putin...deja imi pocnea capul de durere si eram foarte incordata). Ne-am postat in fata usii, asteptand sa ne invite inauntru...s-a deschis usa si cand sa pasim, Mario face stanga-mprejur si fuge, ca el nu vrea si nu vrea. Eu am inceput sa ma pisicesc, el sa retrsese deja pe canapeaua de asteptare, zicand: ,,Dar daca nu vreau?! Nu vreau eu!". Cu forta nu aveam cum sa il iau si am inceput sa il santajez sentimental. Nu merge la anlize, nu primeste bonuletul pentru revista ,,Thomas"(numai dna asistenta detinea asa ceva). Intre timp ii invit pe ceilalti sa intre in cabinet, ca eu sa mai incerc sa il conving. Dupa indelungi discutii, a zis ca intra, dar sa il tin eu in brate, nu tati. Na belea, ca nu eram sigura ca rezist eu! Stand cu el in brate si asteptand sa iasa cei carora le permisesem sa intre inaintea noastra, auzim urlete, tipete...aoleeeu!!! Abia reusisem sa il conving. Am fugit cu el in cealalta parte a locatiei si am inceput sa ii cant, pentru a acoperi sunetele cu pricina. El era nervos. Nu vroia sa cant. Eu ii dadeam inainte, el tipa la mine. Tot era bine, nu auzeam ce se intampla acolo. In cele din urma, imi vine ideea sa ii spun ca un baietel neascultator a fugit de langa mamica lui, a alunecat si s-a lovit la genunchi. A inteles ca de acolo proveneau tipetele.
Oooofff!!! Se deschide usa si intram. Mario, tot reticent. M-am asezat pe scaun cu el in brate, eu tremuram, el la fel. I-am sugerat sa nu se uite la dna asistenta, ci la desenul cu Bambi, despre care eu deja incepusem sa ii povestesc. Momentul intepaturii l-a prins pe copilul meu cu ochii cat cepele la ce se intampla acolo, eu stresata o tineam pe a mea, cu caprioara. Eu nu priveam, dar parca nu se mai termina. Mario tipa, plangea, tremura, eu incercam s ii tin umarul nemiscat. Vreo zece minute dupa ce toate s-au terminat, copilul meu a plans, inghitindu-si toate cele care ii curgeau pe deasupra buzei si imi spunea ca nu se putea calma. Eu la fel...mai aveam putin si lesinam.
Am ajuns la farmacie ca sa iau medicamente pentru trauma suferita de mine. Acum sunt fericita ca am scapat, pana la anu'. Oi fi si eu putin sarita de pe fix (sau mai mult), dar cred ca toate mamicile au adevarate traume cand e vorba de intepaturi, dureri, chinuri pentru copiii lor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)