Craciun de om mare

    Stau in fata laptopului, incercand sa scriu cateva randuri cititorilor-prieteni ai mei. Dimineata ma gandeam sa scriu ceva frumos, sa transmit numai ganduri bune, care sa inmugureasca in sufletele noastre speranta unui an ALTFEL. Imi doream sa fac acest lucru si pentru a-mi transmite mie o stare de bine, sau....de mai bine pentru ziua de maine. Gandurile mele pasnice, bune si oarecum melancolice dupa amintirea Craciunului de odinioara au fost spulberate brusc. Cu ani in urma nu era nevoie sa facem eforturi pentru a ne contopi cu feeria sarbatorilor de iarna. Astazi trebuie sa meditam intens pentru a realiza ce inseamna aceasta sarbatoare, trebuie sa ne concentram la maxim pentru a deveni mai buni si mai curati la suflet si in gandire. Cand ma strofocam si eu mai tare si imi faceam planuri pentru a-mi ferici mai tare copilul, s-a petrecut un BUM langa mine, de care nu pot face abstractie si care imi demonstreaza ca aceasta natiune romana nu mai poate trai linistea sarbatorii care vesteste nasterea Domnului.
     Acel om, care in ajun de Craciun alege premeditat sa se arunce de la balconul parlamentului, in loc sa impodobeasca bradul in familie, mi-a perturbat concentrarea si mi-a readus aminte de ce am inceput sa scriu pe acest blog. Eu am ales o cale mai fericita de a-mi striga ura fata de tot ceea ce se intampla pe langa mine. Acel om a sarit niste pasi, a vrut sa dea o lectie prin sacrificiul lui, dar cui? Ei, cei ce ne conduc si ne batjocoresc, nu surprind esenta unui astfel de gest disperat. Ei nu sunt miscati si nu isi opresc nici framantatul cozonacilor, darmite sedinta deranjata de o persoana repede catalogata ca depresiva? Ce trebuie sa se mai intample pe langa ei ca sa realizeze ca lumea in care traiesc este diferita de lumea in care ne obliga pe noi sa traim? Nu stiu cum as putea sa il ajut pe acest om si pe atatia altii...imi doresc din suflet sa am puterea sa o fac. Sunt alaturi de ei, dar asta nu le foloseste la nimic.
     Mi-as dori sa cred ca Mos Craciun exista si in loc de cadouri, sa ne lipseasca de ceva. Sa ne scuteasca de cei care voteaza legile cu dosul(capul nu stiu la ce sa il foloseasca), de cei care traiesc doar pentru ei, la adopostul unui scut format din oameni de rand, chinuiti.
      Asadar, imi doresc un an in care sa ne reamintim ce inseamna altruismul, cinstea, corectitudinea si, de ce nu, frica de Dumnezeu. Imi doresc un an in care munca acestor oameni care populeaza tara sa nu mai fie dispretuita, un an in care sa nu mai fim sclavi pe teritoriul celor ce au si pot, un an in care sa traim sarbatorile fericiti si linistiti, un an in care sa nu ne mai vedem semenii macinati de dorinta de suicid.
      Cand eram copil, chiar si adolescenta, in perioada aceasta cutreieram orasul alaturi de surioara mea, oprindu-ne la fiecare vitrina impodobita cu beculete si beteala. Mergeam pe bulevard, intre Unirii si Universitate si nu ne saturam ochii privind copacii acoperiti cu plase luminoase si ghirlande. Atunci traiam si simteam altfel aceste zile. Probabil ca durere, chinuri si neajunsuri erau si atunci, dar mintea mea de copil nu le percepea. Pentru copilul meu imi doresc sa creasca usor, lent, iar atunci cand o ghirlanda va fi prea putin sa il bucure, macar sa nu resimta lehamitea fata de ce se intampla pe langa.
       Doresc tuturor sanatate si speranta unui viitor demn. Sa va aduca Mosul daruri frumoase, care sa va bucure sufletele, zile linistite sau agitate de chef (dupa preferinte). Eu incerc sa reiau meditatia, sa ma reintroduc in atmosfera. Probabil ca niste colinde imi vor fi de ajutor.

       La muuuuulti ani!

Eu, nasa, la botez

 I'm back. Am lipsit ceva vreme, dar motivat. Alerg dupa ceva timp si pentru mine...se pare ca e din ce in ce mai greu de gasit. Week-endul trecut am realizat ceva maret. Am botezat baietelul finilor mei. Imi doream de multa vreme sa fac acest pas, iar acum mi s-a ivit ocazia. Momentul cel mai important, cel de la biserica, a fost inaltator. Nu stiu de ce, dar lacrimile mi-au impaienjenit ochii aproape pe tot parcursul slujbei. Restul, a fost pentru mine asemenea unui film comic usor, din acela care te destinde intr-o zi de duminca. Numai ca pe mine nu m-a relaxat deloc, ba dimpotriva.
   Pregatirile au inceput intens, inca de vineri. Pot spune ca seara de dinaintea evenimentului m-a gasit tolanita undeva pe la miezul noptii, dandu-mi duhul  ca dupa un maraton. Cum spuneam, ultima zi de munca din saptamana a fost destul de incarcata. Desi imi propusesem sa plec de la scoala imediat cum imi termin orele, nu am reusit acest lucru decat dupa-amiaza. Cu o foame de lup in stomac, cu o pofta teribila de prajituri cu multa cacao si cu sete de bauturi carbogazoase si cofeinizate, am plecat in cautarea cruciulitelor, despre care nu aflasem ca intra in atributiile mele. M-a cam dat peste cap, la organizarea de care sufar eu! Am gasit, poate nu ceea ce doream eu, dar nu aveam timp la dispozitie sa fac mofturi. Am dat fuga la mercerii sa caut fundite asortate, apoi din nou maraton pana acasa, ca sa le aranjez.Vedeam putin in ceata, de oboseala, dar nu aveam timp sa imi revin. Legam fundite, strangeam de pe jos cruciulitele aruncate de micul meu nazdravan. Eu le legam, el le dezlega...si tot asa. Intr-un final, am terminat si cu treaba asta. Urma ceea ce ma atrage pe mine atat de mult, incat o fac numai la ocazii. Am trecut, asadar, la calcat toalete. Aici alta distractie. Eu nervoasa de placerea momentului, copilul meu pe sub masa de calcat, incercand sa o ridice precum un halterofil in competitii. Nu mai stiu cat mi-a luat si cum de am reusit sa tremin, dar m-am vazut si in baie, momentul asteptat de mine. Am savurat din plin momentul, dar stresul meu incepe dupa, cand ar trebui sa dedic timp pretios aranjatului. Cum spuneam, pretios fiind timpul, am rezolvat preoblema facandu-mi programare la coafor pentru dimineata botezului, chiar la ora deschiderii. Am inceput sa fac bagajul pentru biserica, cu lista in fata, pentru a nu uita ceva. Parca ne mutam. Apoi, alt bagaj, al copilului meu, pe care nu il luam decat la biserica. Geanta lui era plina, intrucat mergea la bonele de serviciu: unchiul si matusica.
     Intr-un final, cand am zis ca e cazul sa ma odihnesc pentru ziua ce urma, mi-am dat seama ca nu i-am stresat pe cei care fusesera insarcinati cu lumanarea. Fara sa tin cont de ora inaintata, am sunat, ca sa ma asigur ca totul era in regula si ca lumanarea urma sa imi fie distribuita la ora potrivita. Cu toate asigurarile lor, eu tot eram sceptica. Gata si cu asta! In pat! Oh, nu, nu inca! Aveam unghiile nearanjate. Trebuia sa rezolv si treaba asta. Dau fuga la sertarul cu oja, toate sticlutele erau nepotrivite. Am ales doua oje proste si am facut o combinatie la fel, dar mai bine decat deloc.
      A doua zi, aceleasi activitati cu copilul meu(are grija sa ma epuizeze de cum ma ridic din pat). Nu trece mult si se face ora plecarii spre coafor. Incepusem sa dau cu banul: sa ma duc, sa nu ma duc...era o vreme caineasca. Ploua torential, iar in cazul meu, cea mai mica urma de umezeala este inamicul parului. M-am dus, cu speranta ca va fi mai bine decat ceea ce aveam sa imi fac eu. Am plecat de la salon, din nou stresata de criza de timp si am ajuns acasa precum o curca, din cauza ploii si a vantului. Nu mai aveam timp sa fac nimic. Intre timp, a aparut si lumanarea....surpriza! Daca aveam alternativa, il bateam pe distribuitor, chiar cu obiectul livrat. Nu respecta deloc modelul prezentat si si-au luat libertatea sa modifice, dupa cum li s-a parut lor ca era mai bine! Alo!!! Si eu, cea care dadusem comanda si platisem? N-am avut de ales si am luat-o asa cum era, mare si pompoasa, ca ceea ce doream eu era cam mic si prea finut.
    Asadar, cu papornitele la spinare, cu lumanarea pompoasa, cu parul batut de ploaie si de vant, cu copilul meu si geanta de voiaj(bagajul lui), cu dresul agatat de fermoarul ghetutei lui Mario, am reusit sa plecam la biserica. Am ajuns, asa cum imi propusesem, mai devreme, pentru a-mi aranja toate cele necesare. Panza, fasa, pleduletul, lucrusoarele, sticluta cu ulei, prosopul si sapunul pentru preot...Mario alerga prin biserica si cerea permanent ,,painica"(anafura); dascalul ii spunea ca nu, ca a mancat de dimineata. Eu, impacientata de slujba ce urma sa inceapa; sotul meu, adica nasul, baga o frunza ce iesise de prin lumanare; Mario apleca pana la pamant suportul cu ,,painica" si se servea. Era o imagine ce ma facea sa ma gandesc la opera lui Caragiale.
     A inceput si slujba, moment in care nu mai stiu ce s-a petrecut pe langa mine. Il tineam pe finutul meu in brate(cu greu, imi amortisera mainile cu bursucul) si eram patrunsa de ceea ce se intampla. Sentimentul era inaltator. Am trecut cu bine de ceea ce ma speria cel mai tare. Am zis si ceea ce trebuia sa zic preotului, am prins si bebelul cand l-a scos din cristelnita si am reusit sa il si linistesc dupa socul botezului. Deja incepeam sa ma calmez.
     Ce fusese mai greu trecuse. Nu mai aveam de ce sa imi fac griji. La restaurant doar ma zbantuiam si atat. Pentru toate starile prin care m-a facut sa trec, pentru ca m-a emotionat atat de tare, m-am hotarat sa impartasesc si prietenilor aceste randuri.
    Sa ne traiesti, David! Sa cresti mare si sanatos, voios si intelept!

Avon eBrochure

Avon eBrochure

Soferul si nevasta-sa

                           de Adrian Paunescu
Ne urcasem cu totii in autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul sau,
Dar ne gandeam ca o sa aiba,
 Era primavara,
Venea vara,
Se dezghetau drumurile,
Puteai sa mergi cu gulerul camasii descheiat,
Se dezghetau drumurile,
Noi cantam cantece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cantasem de multa vreme
Si unii din cauza vitezei,
Care-i imbata,
Altii cu o tandra ironie,
Am inceput sa zicem, sa cantam
Ca autobuzul nostru
E cel care dezgheata
Drumul pe care mergem.
Pe directia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodata un autobuz,
 Numai turisti particulari,
 Numai nebuni ocazionali.
Asa ca nu ne interesa destinatia,
Ne ajungea bucuria
Ca mergem cu totii spre marele munte.
Soferul era tanar,
Conducea pentru prima oara
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de sofer,
Lucrase mult si cinstit,
Dupa cum mergea, dupa cum frana,
Era fara indoiala cel mai bun sofer
Dintre toti soferii nostri,
Asta conduce exceptional, strigam noi,
Asta-i omul care ne trebuie
Si el dadea din mana cu modestie
Rugandu-ne sa nu-l mai laudam, Ca-l incurcam la condus.
In fond e autobuzul dvs., Eu sunt al dvs.,
M-ati ales sa conduc autobuzul,
Asta-i treaba mea.
Noi am aplaudat, chiar si aceasta lepadare, a lui,
De laudele noastre.
Si autobuzul mergea mai departe
Si-n diverse localitati, in care ne opream,
Multi urcau
Si nimeni nu mai voia sa coboare.
 Era un autobuz unic
Nu mai exista asa ceva in imprejurimi.
Ramasesera-n urma troleibuzele agatate
De reteaua electrica
Si lipsite de orice independenta,
Tramvaiele inghesuite intre sine
 Si aceeasi retea.
Autobuzul nostru se incarcase inspaimantator,
Fiecare urca in autobuz cu ce avea mai bun,
Soferul conducea exceptional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi Si el dadea moale din mana,
Si noi strigam iarasi,
Lasa frate, lasa modestia la o parte,
Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodata posibilitatea
Unui asemenea drum,
Stim valoarea lui adevarata,
Esti al nostru,
Esti dintre ai nostri,
Ramai intre noi, Bravo,
Ura, Si el nu mai putea sa ne opreasca,
Trebuia sa fie atent la drum,
Iar noi eram prea multi
Si incepusem sa-l incomodam,
Stateam claie peste gramada in autobuz,
Dar uneori ii blocam o mana sau un picior,
Pana cand cativa meseriasi
L-au rugat sa opreasca pentru cateva minute
Ca sa-i faca o cusca de protectie,
Sa nu-l mai incomodam la condus,
Dar sa-si ia si nevasta langa el,
Au zis altii,
Ca drumul e lung si se plictiseste omul.
Si uite-l acum in cusca lui de protectie,
In cabina lui blindata!
 Ce hotarat conduce,
A dat drumul si la muzica,
Se aude in toata masina o muzica eroica,
Pe care o intrerupem noi din cand in cand
Cu cantece despre el si de drumul nostru,
Si hai, ma, sa fim atenti si cu nevasta-sa,
Ca si el e om.
In autobuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continua,
Am inceput sa obosim,
 Nene soferule, opreste,
Sa ne odihnim si noi.
Sa te odihnesti si dumneata,
Ca n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Si-ntr-adevar, conduce exceptional,
 E cel mai bun, strigam toti,
Dar ne e foame,
 Pentru ca n-am mai oprit demult,
Si-avem nevoie si noi
De paine, de apa, de un ragaz,
Probabil c-am inceput sa-l si enervam
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai exista demult,
Pe ele au sarit cei ce n-au mai putut suporta,
Usile au ruginit si nu se mai deschid,
Si soferul conduce autobuzul
Din ce in ce mai nervos,
A inceput sa faca si accidente,
Stau si el si nevasta-sa cu mainile pe volan,
Marile piscuri ii cheama,
Mai e putin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferata,
Vecina cu drumul,
Dupa ce ni s-au spart cauciucurile
Si dupa ce soferul a daramat
Cu lovituri de autobuz
Case si biserici,
Sate si orase,
Incepem sa coboram,
Si bineinteles ca viteza creste,
Asa e la orice coborare,
Viteza creste,
Nu mai e nimeni in autobuz,
Unii au murit,
Altii au fugit,
Altii ne-am uscat de foame si de sete,
Altii am inghetat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboara
Halucinand pe linia moarta
 De cale ferata,
Si numai ei doi,
Soferul si nevasta-sa,
In cabina blindata,
Se uita doar inainte,
Nu mai stiu pe cine conduc si unde se duc,
Si de ce tac toti pasagerii
Si de ce se merge cu viteza prabusirii,
Cand excursia incepuse atat de frumos
Catre marele munte.
                                                       12/13 iulie 1987

Absolvent de Spiru

     Sunt absolvent de ,,Spiru Haret”. Nu mi-e rusine sa o spun, ci afirm cu mandrie ca mi-am luat licenta cu nota 10, singura nota maxima din promotia mea. M-am hotarat sa scriu aceste randuri, ca raspuns(al meu, personal) la toate acuzele aduse acestei Universitati, etichetate peste noapte ca ,,fabrica de diplome”.

      Ma revolta faptul ca se generalizeaza o problema existenta in toate universitatile, probabil. Este foarte adevarat ca nu am apucat sa dau examene de tip grila...nu stiu cum este...dar nu cred ca la universitatea aceasta s-au adunat toti imbecilii care cumpara diplome. Eu, ca studenta aici, nu am stiut cum sa iau un examen fara a invata. Nu am luat la cunostinta despre metode de a-mi usura viata si de a inlatura din program cartulii groase, care pot face concurenta Bibliei. Nu spun ca nu erau si colegi paraleli cu materia, dar oare nu exista peste tot astfel de studenti? Sau celelalte universitati scot invatati pe banda rulanta? In ceea ce ma priveste ma simt jignita de eticheta pusa tuturor,si asta numai pentru biblioteca plina cu carti de specialitate, toate parcurse pagina cu pagina, pentru atatea examene exigente si pentru o licenta in urma careia mi-am tocit degetele scriind vreo 30 de pagini...pagini care speram sa imi deschida noi drumuri si sa imi aduca aprecieri. Apreciata am fost, ce-i drept, de acei profesori care mi-au corectat lucrarea, de parintii mei care se mandreau cu fata lor absolventa, de prieteni. Multumita de mine insami si bucuroasa am fost, de asemenea, cand mi-am citit numele langa acele frumoase cifre ce alcatuiau nota mea. Acum, toate acele senzatii sunt umbrite si facute uitate de niste persoane care din inspiratie sau alte motive au urmat cursurile altor facultati. Toata munca mea, toate rezultatele si teancurile de carti studiate pagina cu pagina pentru acele randuri finale care mi-au adus si diploma sunt acum blamate si luate in deradere. De cine? De niste persoane care se pare ca stiu mai bine ca mine cum se promoveaza examene fara studiu si cum se obtin diplome de licenta fara sa transpiri ridicand o carte de sinteze.

      Intamplarile vietii cotidiene m-au facut sa intalnesc o groaza de persoane, absolvente, unele care... nu ca nu stiau ce sunt acelea ortograme, dar care nici o conversatie amicala nu puteau intretine fara sa zgarie urechea unui absolvent imbecil de ,,Spiru”.

      M-as bucura sa nu mai dati cu piatra in lumea de langa voi, fara sa cunoasteti realitatea! E usor sa acuzi, sa blamezi si sa calci in picioare munca de ani a unor oameni pe care nu ii cunoasteti. Intamplarea face sa am colege de serviciu care au terminat sau sunt inscrise in prezent la aceeasi universitate. Sunt mandra de ele sa vad cat sunt de constiincioase si profesioniste. Imi aduc aminte, acum,desi voi face o paranteza , de un examen pe care trebuia sa il dau an anul III. Nu m-am prezentat de teama ca nu aveam sa il promovez, de uratul acelei materii pe care nu o intelegeam deloc, deci nu puteam sa o invat. Pentru toate simtirile negative pe care mi le-a trezit acea disciplina, va asigur ca as fi facut ceva, fara sa stau pe ganduri, daca cineva pe langa mine ar fi ciripit in soapta ca puteam sa nu ma mai stresez atat. Erau doua volume groase rau, cu semne asemanatoare literelor chineze, din care vreun sfert am reusit sa le descifrez, alt sfert am tocit, iar restul...m-am inchinat si mi-am dorit sa fie suficient cat sa il trec. Nu ma mai interesa nota! Asta, abia in urmatorul an, cand mi-am facut curaj sa ma duc. Si acum aud ca se cumpara examene pe banda rulanta?! Si eu unde eram? .....?Ca sa nu las aceasta paranteza neterminata, mentionez ca in urmatorul an in care m-am imbarbatat pentru a intra in sala de examen, l-am luat si chiar cu o nota bunicica, pentru asteptarile mele.

      Asadar, pentru toate emotiile traite in acei ani, pentru toate eforturile depuse, pentru acei(cati or fi ei) studenti care isi iau rolul in serios, mi-ar placea sa nu se mai generalizeze aceasta problema, mi-ar placea sa nu mai simt ca se spala pe jos cu statutul de absolvent si cu diplome platite, intr-adevar(atunci cand sunt eliberate de la secretariat).

Viata la 30...

     Iata-ma din nou, incercand sa scriu despre ceva frumos, cum ar fi o zi de duminica aniversara, alaturi de fiul si sotul meu. Imi vin in cap ceva idei care asteapta sa le asez in pagina, dar atentia imi este distrasa de televizor(Iata ca avem revolta si proteste si la Ministerul de Finante! Hehehe). Deci, despre ce sa scriu? Incerc sa fac un mix din toate.
     In ceea ce priveste ziua de duminica, dupa cum mi-am petrescut-o, pot raspunde la intrebarea care mi s-a tot pus in ultima vreme. Cum ma simt la 30 de ani? Raspunsul: nicicum. Nu simt nicio diferenta, nu ma vad nici mai frumoasa, nici mai urata(poate doar mai subreda), nici mai desteapta, nici mai bogata(ooohhhoooo, dezvolt subiectul mai pe indelete), nici mai buna, nici mai rea(poate doar mai rautacioasa, dar ma manifest inlauntrul meu). In schimb, ii multumesc lui Dumnezeu pentru copilul minunat pe care mi l-a dat, pentru un sot care ma sprijina chiar si atunci cand o dau in bara, pentru un frate asa cum doresc tuturor, pentru niste parinti care ma iubesc si imi spun asta numai din priviri, pentru o ,,sora", care desi e atat de departe parca ar sta pe umerii mei(multumesc, Ele), pentru prietene adevarate, de nadejde, cum nu stiu cate alte femei mai gasesc(multumesc Simo, Mire), pentru niste copilasi sinceri si nepatati de mizeria si mitocania lumii,cu care imi petrec zile mai bune sau mai putin bune la locul de munca. Cam asta este ceea ce respect, iubesc si apreciez din ceea ce am acum, la 30 de ani.
     In rest, imi pare rau ca am ajuns sa fiu scarbita de tara in care traiesc si de acei oameni care spuneau despre noi, copiii revolutiei, ca vom trai liberi. Nu traim, dragilor, liberi! Traim subjugati de niste parveniti care, cu un tupeu fantastic, continua sa ne murdareasca cu aroganta lor, cu tratamentul pe care ni-l aplica si cu reactii absente la calvarul prin care trece natiunea noastra.  Nu mai putem duce, oameni buni! Voi, cei care aveti  atata putere in stat, care ne sugeti seva cu fiecare minut care trece, voi, oamenii din lumea voastra, pe care nu va putem sensibiliza nicicum cu chinurile si greutatile noastre, pana unde mai duceti tortura? Ii voi invata pe elevii mei, la istorie, despre cei care ne-au omorat incetul cu incetul. V-ati pus eticheta de dusmani ai tuturor romanilor.

Miting de profesor

     Frig, ploaie si indiferenta. Asta am indurat azi, incercand sa particip si eu, alaturi de alte mii de colegi, la o caricatura de miting. De ce il numesc asa? Pentru ca profesorii au ales sa isi pastreze blazonul, sa fie diplomati si sa aiba in vocabularul activ numai cuvinte elevate. La ce folos? Cine sa te bage in seama cand se anunta din start un protest pasnic, din respect pentru doliul presedintelui? Adevarul este ca si noi am avut parte de muuult respect. Ni s-a promis odata o majorare de 50%. S-a respectat treaba cu 50, dar aproape de acest procent ajunge diminuarea salariului nostru. Tot de respect avem parte si cand ni se spune ca producem tampiti, ca putem sa plecam din tara, ca sa traim mai bine.
     Am plecat azi, pe o vreme caineasca, sa strig ce striga si multimea...dar era ceva atat de inofensiv(sa ceri ,,unitate" si o simpla ,,demisie") nu cred ca afecteaza pe cineva nici macar pentru cinci minute. Aproape ca imi doream iures, imi doream sa uit de cei sapte ani de acasa, de eticheta mea de profesor(ca oricum nu mai inseamna nimic) si sa improsc cu noroi, sa folosesc cuvinte urate(desi nu prea stiu sa le combin, ca sa iasa niste injuraturi cu mesaj, cum am auzit eu pe la unele trupe romanesti). Imi doream sa arunc cu umbrela mea cu trei sferturi din spite rupte, dar nu aveam dupa cine. Eram doar noi, respectuosi in scandari, ca sa nu suparam presedintia intr-o zi asa de trista. Mai erau jandarmii, care ne priveau lung, plictisiti(cred ca si ei isi doreau ceva actiune)...ba unul chiar vorbea la un telefon si spunea ca e ,,saracie". Cum spuneam, se asteptau si ei la ceva mai mult.
     Am suflat intr-o trompetica din hartie pana am ametit, dar am dovedit si instrumentul cu pricina, ca s-a facut praf de tot naduful pe care l-am revarsat asupra ei. Rezultatul? Acelasi ca si pana acum. Sau mai bine zis, niciunul. Ma intreb daca au mai simtit si altii aceleasi porniri razboinice ca si mine. Eu abia le-am tinut in frau si asta numai pentru ca altii nu exteriorizau aceleasi simtiri. Imi vine sa rad acum, cand ma gandesc ce as fi putut face si ce ar fi putut iesi daca as fi coordonat eu marsul. Fereasca Dumnezeu!

Nu ne lepadati!

       Cine pe cine fura? De doua zile sunt invadata de acuze(oh, nu! nu aduse mie, ca sunt prea neinsemnata intr-o tara de preainsemnati). Cei care ar trebui sa se preocupe de binele tarii si al poporului, de gasirea unor solutii de supravietuire paseaza mingea dintr-un teren in altul, dar nu cu variante de redresare, nu cu sperante de mai bine, ci cu fraude, cu gasirea unor vinovati si scuze pentru incalcarea deontologiei, moralitatii si legilor acestei tari. O tara din care am ajuns sa ne gandim cum sa fugim mai repede, o tara care ne lasa de izbeliste precum o mama care isi leapada copilul in fata unor usi necunoscute, cu un nume scris la repezeala pe un biletel. De parca ar mai conta acel nume!
         Nu mai stim cine vrea intr-adevar sa faca ceva bine si pentru restul populatiei, nu doar pentru sine. Nu mai stim daca tara asta mai are vreun viitor. Nu mai stim daca vom mai fi sanatosi din punct de vedere psihic, in urma unor masuri crude, resimtite precum loviturile de bici aplicate pe spate sclavilor cu muuuulti ani in urma. Am ajuns azi, sclavi in fiecare loc in care pasim. In fiecare moment al zilei simti rasuflarea rece, hidoasa si greu de stapanit a celui care asteapta sa iti pui capul jos, pentru a ti-l reteza.
          Incotro ne indreptam? Pana unde vom ajunge? Care ne sunt limitele de toleranta? Vom astepta indobitociti ziua de  maine sau vom lua atitudine si vom redeveni oameni?

Sa fii mama, este o binecuvantare

          Ceea ca va voi povesti astazi sunt trairi si sentimente pe care le-am incercat cu vreo trei ani in urma. Este posibil ca subiectul sa nu capteze atentia tuturor...un motiv ar fi ca sexul masculin nu agreeaza siropul din aceste povestioare, iar altul ca cine nu a devenit deja mama, ar putea sa inchida pagina, fara sa parcurga randurile scrise.Cu toate astea, imi asum riscul si postez ceva de suflet si din suflet.

          Totul a început în preajma sărbătorilor de iarnă. Am plâns când testul mi-a confirmat minunea din burtica mea şi m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-l aduc pe lume sănătos.

           Lunile de sarcină au fost emoţionante, iar momentul în care am ţinut în mâna prima lui ecografie a fost de-a dreptul copleşitor. Apoi, constiincioasă, am făcut întreg setul de analize recomandate începutului de sarcină. Zilele treceau, iar eu îmi ocupam timpul familiarizându-mă cu tot ce ar fi trebuit să fac pentru bunul mers al sarcinii. Eram o mămică responsabilă si mergeam lunar la doctor. Eram atât de fericită! Pe măsură ce luam proporţii şi burtica începea să se cunoască, eram tot mai mândră şi aveam impresia că nicio femeie nu era atât de frumoasă cum eram eu. Radiam. Pe stradă mergeam cu mâna pe burtă, dar nu pentru ca mi-ar fi fost greu, ci pentru că aşa consideram eu ca îmi ţin bebeluşul în braţe.

     Timp de patru luni, i-am spus ,,fetiţa" mea, apelativ pe care l-am făcut repede uitat, când domnul doctor care mi-a supravegheat sarcina mi-a spus că urma să am un flăcău de toată frumuseţea. Am râs şi eu şi soţul meu, care ştiind despre dialogurile purtate cu ,,fetiţa" mea, a facut o glumă:,,Singura problemă e că nu ne-am gândit la un nume de băiat!" Un alt moment emoţionant a fost ziua de 8 Martie, când mă aflam la un restaurant cu colegele de serviciu. Petrecăreţe de fel, am încins o horă şi...minune! ,,Baiatul lu' mama", ca un adevărat cavaler, mi-a facut un cadou minunat şi a mişcat pentru prima data. Păi ce?! El să nu joace cu mami? Din acel moment a mişcat zilnic, la început mai domol, dar nu cu ,,fluturaşi", cum îmi spuneau prietenele că trebuia să simt, ci direct cu ghionturi.

       În luna a opta am cedat psihic. Repetând analizele de sarcină, trigliceridele mi-au ieşit de sute de ori mărite, glicemia era mare şi mai descoperisem şi un streptococ  de tip B pe col. Domnul doctor care îmi supraveghea sarcina era plecat din ţară şi eu am dat buzna la medicul de familie, care m-a informat că aveam hepatită. Am simţit că totul se învârtea în jurul meu. Eram devastată şi, fără să cer lamuriri suplimentare, am plecat plângând. Am stat ore în şir cautând pe internet consecinţele acestui diagnostic asupra bebeluşului şi tot ce citeam mă lovea şi mai tare. În ciuda stării mele, el era tot mai activ, aveam impresia că făcea tumbe. După miezul nopţii îşi începea exerciţiile, din ce în ce mai complexe şi îmi aduc aminte că nu mai reuşeam să stau pe pat în nicio poziţie. Atunci ne-am hotărât să îi punem numele Mario, după celebrul personaj al unui joculeţ, Super Mario.

      Doctorul meu m-a liniştit în privinţa streptococului, spunându-mi că urma să îmi dea un tratament fără repercursiuni asupra sarcinii, iar trigliceridele erau cu adevarat foarte mari, dar la ecografie s-a descoperit şi motivul: litiază biliară. Bila devenise leneşă, sarcina apăsa pe colecist, iar asta am putut să o ţin sub control cu ceaiuri si medicamente. Nu era hepatită! Îmi venea să ţip de bucurie. Bebe era bine şi dovada erau şuturile marcate aparatului folosit la ecografie. Cu sufletul uşurat, aşteptam clipa cea mare. De altfel, îmi şi lipisem pe şifonier un afiş pe care marcasem zilele rămase până la naştere. În fiecare seară tăiam cu linii groase înca o zi...şi încă o zi. Până la data de 10 august 2007, când frumos coafată şi îmbrăcată cu o rochiţă elegantă cu buline, am luat drumul spitalului, alături de soţul meu, care trăgea de o geantă pregatită cu vreo doua luni în urmă. Schimbată în cămaşa de spital, am mers în camera de travaliu, urmând să intru în sală pentru cezariană. Abia mai articulam cuvintele, dar nu de teamaă ci de emoţie. Mă întrebam dacă la uşă erau toţi cei de acasă.

      În timpul operaţiei am fost conştientă. În momentul în care bebeluţul a început să ţipe cât îl ţineau plămânii, am început să plâng. Şi eu mă întrebam dacă îl voi auzi! Era un bursucel minunat, un grăsun de 4,100 kilograme şi 53 cm, cu pielea curată şi catifelată. I-am sărutat obrăjorii, care erau atât de delicaţi si parfumaţi! Nu ştiu dacă vreodată în viaţă voi mai simţi ce am simţit în acele clipe.

       Am trecut cu bine de prima băita, de colici, de apariţia dinţişorilor şi am ajuns azi, având lângă mine un băieţel cu o energie debordantă, care mă face fericită şi mă implineşte în fecare minut al zilei.

,,Doar atat ai putut?”

       Va spuneam, dragii mei, in prezentarea mea de ieri, ca sunt cadru didactic. Sunt invatatoare, asta spun tuturor. Statutul meu e de profesor in invatamantul primar, pana mai ieri ma numeam institutor. Aceste titulaturi se datoreaza studiilor superioare facute dupa terminarea liceului pedagogic. Invatator a ramas cel care are ca pregatire numai Liceul Pedagogic. De ce spun eu ca sunt inca invatator?

     Pai ce spune unui om care nu face parte din sistem, numele de institutor? Te gandesti la cai verzi pe pereti! Profesor in invatamantul primar? Am facut un test. Asa cum spuneam, am intrebat pe cineva din afara sistemului de invatamant. Mi-a spus ca este, probabil, un profesor care a ramas fara ore la gimnaziu sau liceu si a coborat la ciclul primar ca sa ii zapaceasca.

     Asadar, sunt persoana care preia copilasii in clasa I, care ii invata sa scrie(pe unii mai bine, pe altii mai putin – dovada sunt agramatii care au muuulta putere de decizie in aceasta tara). Sunt persoana care ii formeaza, care ii invata primele lucruri despre viata, care ii modeleaza timp de patru ani. Din punctul meu de vedere, fara a ma lauda in vreun fel, cunoscund munca pe care eu o depun, profesorii ar trebui stimati si respecati de cei aflati la conducere. Daca suntem atat de neimportanti, daca tot nu producem nimic, de ce nu se renunta la sistemul de invatamant? Atat s-a incercat invrajbirea populatiei cu cele patru ore lucrate pe zi, incat lumea chiar crede ca la asta se rezuma meseria de profesor. Dar ganditi-va putin, oameni buni! Ca sa predai acele patru ore, cand pregatesti materialele? Cand citesti cartile de specialitate? Cand proiectezi fiecare ora ce trebuie predata? In fiecare zi, dupa programul de lucru efectiv la clasa. Meseria de dascal nu inseamna simpla prezenta fizica in clasa. Nu poti improviza in fata unor copii care te analizeaza si te critica mai mult ca adultii. Pe langa cele patru ore, timp in care esti conectat psihic la maxim si in care consumul este teribil, mai ai alte cateva ore de pregatit urmatoarea zi. Pentru mine, acasa nu inseamna muncile casnice, inseamna lucrul pentru scoala si, mai grav decat atat, inseamna neglijarea jocului cu propriul copil. Pe langa asta, mai inseamna si neajunsuri financiare si neputinta de a-i asigura cele necesare traiului zilnic. De fiecare data, noi, profesorii am fost acuzati ca nu ne gandim la interesele copiilor. Va spun cu cea mai mare sinceritate, ca nimeni nu se gandeste mai mult ca noi. Si...acum va intreb eu: la copilul meu cine se gandeste?

      Probabil imi voi atrage antipatii si voi fi combatuta de persoane care nu vad asa profesorii scolilor noastre. Nici nu vreau sa schimb cuiva parerea. Vreau doar sa spun un fapt real. Sa ma descarc putin, intr-un mod civilizat, pasnic. Nu spun ca printre noi nu mai sunt si neprofesionisti. Exista, asa cum in toate domeniile sunt si oameni mai putin priceputi sau mai putin pregatiti. Dar sunt acele exceptii care nu pot generaliza un caz. Va multumesc pentru rabdarea de a-mi fi ascultat of-ul si, pana dat viitoare, va pup!

                                                               Profesorasul

Cine sunt eu?

           Incerc sa imi fac o scurta caracterizare…hm! E greu sa ma descriu sincer, nu ca pentru un cv de angajare, ci pentru niste oameni care nu m-au vazut si nu m-au cunoscut niciodata. Sunt o femeie aflata la varsta la care multi spun ca e apogeul feminitatii, sunt un amalgam de trasaturi...unii ar spune ca sunt doar o ,,piti" intr-o tara de ,,pitipoance"(stiti, cuvantul cu care sunt etichetate fetele fitoase acum),altii, care ma cunosc mai bine ar spune ca sunt o profesionista, altii ca sunt instabila...nici eu nu mai stiu! Sunt mama si acasa si la serviciu, uneori sunt melancolica, de cele mai multe ori indecisa. Mai multe despre mine, citind povestile mele din viata de zi cu zi, din realitatea noastra(acra – aici am vrut sa spun cruda, dar era prea cuminte epitetul). Ma veti puteapercepe asa cum sunt eu in fiecare zi, niciodata aceeasi.

      Va spuneam ca sunt mama...am un baietel, pe care niciodata nu mi l-am dorit cuminte. Probabil ca dorindu-mi un copil activ, Dumnezeu mi-a dat vreo zece copii teribil de energici, intr-unul singur. Stiti reclamele cu 2 in 1, 3 in 1. Ei bine, la mine sunt 10 in 1. De dormit doarme foarte putin, noaptea, tarziu si doar pana la cantatul cocosului. Cocosul el este. Am ajuns sa caut diverse metode de a-l obosi la maxim, ca sa pice de oboseala, dar nu functioneaza. Rezultatul? Iau energizante. Sa nu ma intelegeti gresit! Sunt atat de mandra de el, incat plictisesc pe toata lumea cu povestiri despre trasnaile pe care le face. Este un copil foarte inteligent si cu o personalitate puternica, dar, uneori, parca as vrea sa faca parte din categoria acelor copii pe care lumea ii daracterizeaza cu ,,unde-l pui, acolo sta”.

      Pentru mine, fiecare moment al zilei inseamna exersarea imaginatiei si a rabdarii. Am senzatia ca nu castig niciodata, sunt intr-o competitie pe care o pierd aproape de fiecare data.

       La locul de munca, fac cam acelasi lucru, pentru ca sunt cadru didactic. Imaginatie, rabdare si tot ceea ce inseamna procesul de invatamant azi. Din pacate, pasiunea cu care se lucreaza in acest sistem este coplesita acum de greutatile pe care trebuie sa le induram, de umilintele si batjocura celor care au facut ca statutul de profesor sa fie luat in deradere de restul societatii, de la buticari, pana la grupurile stranse in parcari la bericioaica. Sunt respectata, nu zic nu...dar parca mi-e din ce in ce mai jena sa spun ca sunt profesor. Mi s-a raspuns de curand: ,,Doar atat ai putut?” . Imi merit soarta, ce sa fac?  

          Sunt tare patimasa, pun suflet in tot ceea ce fac. Sunt o femeie pasionala si mi-am pus interesele pe planul doi. Pasiunea este cea care m-a condus in tot ceea ce  am intreprins in 30 de ani de viata. Ei, o prima impresie despre mine, din primele randuri, probabil v-ati facut. Ma  veti cunoaste mai bine in urmatoarele mele marturisiri. Va pup, pana data viitoare!

                                                                              Profesorasul