Stau in fata laptopului, incercand sa scriu cateva randuri cititorilor-prieteni ai mei. Dimineata ma gandeam sa scriu ceva frumos, sa transmit numai ganduri bune, care sa inmugureasca in sufletele noastre speranta unui an ALTFEL. Imi doream sa fac acest lucru si pentru a-mi transmite mie o stare de bine, sau....de mai bine pentru ziua de maine. Gandurile mele pasnice, bune si oarecum melancolice dupa amintirea Craciunului de odinioara au fost spulberate brusc. Cu ani in urma nu era nevoie sa facem eforturi pentru a ne contopi cu feeria sarbatorilor de iarna. Astazi trebuie sa meditam intens pentru a realiza ce inseamna aceasta sarbatoare, trebuie sa ne concentram la maxim pentru a deveni mai buni si mai curati la suflet si in gandire. Cand ma strofocam si eu mai tare si imi faceam planuri pentru a-mi ferici mai tare copilul, s-a petrecut un BUM langa mine, de care nu pot face abstractie si care imi demonstreaza ca aceasta natiune romana nu mai poate trai linistea sarbatorii care vesteste nasterea Domnului.
Acel om, care in ajun de Craciun alege premeditat sa se arunce de la balconul parlamentului, in loc sa impodobeasca bradul in familie, mi-a perturbat concentrarea si mi-a readus aminte de ce am inceput sa scriu pe acest blog. Eu am ales o cale mai fericita de a-mi striga ura fata de tot ceea ce se intampla pe langa mine. Acel om a sarit niste pasi, a vrut sa dea o lectie prin sacrificiul lui, dar cui? Ei, cei ce ne conduc si ne batjocoresc, nu surprind esenta unui astfel de gest disperat. Ei nu sunt miscati si nu isi opresc nici framantatul cozonacilor, darmite sedinta deranjata de o persoana repede catalogata ca depresiva? Ce trebuie sa se mai intample pe langa ei ca sa realizeze ca lumea in care traiesc este diferita de lumea in care ne obliga pe noi sa traim? Nu stiu cum as putea sa il ajut pe acest om si pe atatia altii...imi doresc din suflet sa am puterea sa o fac. Sunt alaturi de ei, dar asta nu le foloseste la nimic.
Mi-as dori sa cred ca Mos Craciun exista si in loc de cadouri, sa ne lipseasca de ceva. Sa ne scuteasca de cei care voteaza legile cu dosul(capul nu stiu la ce sa il foloseasca), de cei care traiesc doar pentru ei, la adopostul unui scut format din oameni de rand, chinuiti.
Asadar, imi doresc un an in care sa ne reamintim ce inseamna altruismul, cinstea, corectitudinea si, de ce nu, frica de Dumnezeu. Imi doresc un an in care munca acestor oameni care populeaza tara sa nu mai fie dispretuita, un an in care sa nu mai fim sclavi pe teritoriul celor ce au si pot, un an in care sa traim sarbatorile fericiti si linistiti, un an in care sa nu ne mai vedem semenii macinati de dorinta de suicid.
Cand eram copil, chiar si adolescenta, in perioada aceasta cutreieram orasul alaturi de surioara mea, oprindu-ne la fiecare vitrina impodobita cu beculete si beteala. Mergeam pe bulevard, intre Unirii si Universitate si nu ne saturam ochii privind copacii acoperiti cu plase luminoase si ghirlande. Atunci traiam si simteam altfel aceste zile. Probabil ca durere, chinuri si neajunsuri erau si atunci, dar mintea mea de copil nu le percepea. Pentru copilul meu imi doresc sa creasca usor, lent, iar atunci cand o ghirlanda va fi prea putin sa il bucure, macar sa nu resimta lehamitea fata de ce se intampla pe langa.
Doresc tuturor sanatate si speranta unui viitor demn. Sa va aduca Mosul daruri frumoase, care sa va bucure sufletele, zile linistite sau agitate de chef (dupa preferinte). Eu incerc sa reiau meditatia, sa ma reintroduc in atmosfera. Probabil ca niste colinde imi vor fi de ajutor.
La muuuuulti ani!
I'm back. Am lipsit ceva vreme, dar motivat. Alerg dupa ceva timp si pentru mine...se pare ca e din ce in ce mai greu de gasit. Week-endul trecut am realizat ceva maret. Am botezat baietelul finilor mei. Imi doream de multa vreme sa fac acest pas, iar acum mi s-a ivit ocazia. Momentul cel mai important, cel de la biserica, a fost inaltator. Nu stiu de ce, dar lacrimile mi-au impaienjenit ochii aproape pe tot parcursul slujbei. Restul, a fost pentru mine asemenea unui film comic usor, din acela care te destinde intr-o zi de duminca. Numai ca pe mine nu m-a relaxat deloc, ba dimpotriva.
Pregatirile au inceput intens, inca de vineri. Pot spune ca seara de dinaintea evenimentului m-a gasit tolanita undeva pe la miezul noptii, dandu-mi duhul ca dupa un maraton. Cum spuneam, ultima zi de munca din saptamana a fost destul de incarcata. Desi imi propusesem sa plec de la scoala imediat cum imi termin orele, nu am reusit acest lucru decat dupa-amiaza. Cu o foame de lup in stomac, cu o pofta teribila de prajituri cu multa cacao si cu sete de bauturi carbogazoase si cofeinizate, am plecat in cautarea cruciulitelor, despre care nu aflasem ca intra in atributiile mele. M-a cam dat peste cap, la organizarea de care sufar eu! Am gasit, poate nu ceea ce doream eu, dar nu aveam timp la dispozitie sa fac mofturi. Am dat fuga la mercerii sa caut fundite asortate, apoi din nou maraton pana acasa, ca sa le aranjez.Vedeam putin in ceata, de oboseala, dar nu aveam timp sa imi revin. Legam fundite, strangeam de pe jos cruciulitele aruncate de micul meu nazdravan. Eu le legam, el le dezlega...si tot asa. Intr-un final, am terminat si cu treaba asta. Urma ceea ce ma atrage pe mine atat de mult, incat o fac numai la ocazii. Am trecut, asadar, la calcat toalete. Aici alta distractie. Eu nervoasa de placerea momentului, copilul meu pe sub masa de calcat, incercand sa o ridice precum un halterofil in competitii. Nu mai stiu cat mi-a luat si cum de am reusit sa tremin, dar m-am vazut si in baie, momentul asteptat de mine. Am savurat din plin momentul, dar stresul meu incepe dupa, cand ar trebui sa dedic timp pretios aranjatului. Cum spuneam, pretios fiind timpul, am rezolvat preoblema facandu-mi programare la coafor pentru dimineata botezului, chiar la ora deschiderii. Am inceput sa fac bagajul pentru biserica, cu lista in fata, pentru a nu uita ceva. Parca ne mutam. Apoi, alt bagaj, al copilului meu, pe care nu il luam decat la biserica. Geanta lui era plina, intrucat mergea la bonele de serviciu: unchiul si matusica.
Intr-un final, cand am zis ca e cazul sa ma odihnesc pentru ziua ce urma, mi-am dat seama ca nu i-am stresat pe cei care fusesera insarcinati cu lumanarea. Fara sa tin cont de ora inaintata, am sunat, ca sa ma asigur ca totul era in regula si ca lumanarea urma sa imi fie distribuita la ora potrivita. Cu toate asigurarile lor, eu tot eram sceptica. Gata si cu asta! In pat! Oh, nu, nu inca! Aveam unghiile nearanjate. Trebuia sa rezolv si treaba asta. Dau fuga la sertarul cu oja, toate sticlutele erau nepotrivite. Am ales doua oje proste si am facut o combinatie la fel, dar mai bine decat deloc.
A doua zi, aceleasi activitati cu copilul meu(are grija sa ma epuizeze de cum ma ridic din pat). Nu trece mult si se face ora plecarii spre coafor. Incepusem sa dau cu banul: sa ma duc, sa nu ma duc...era o vreme caineasca. Ploua torential, iar in cazul meu, cea mai mica urma de umezeala este inamicul parului. M-am dus, cu speranta ca va fi mai bine decat ceea ce aveam sa imi fac eu. Am plecat de la salon, din nou stresata de criza de timp si am ajuns acasa precum o curca, din cauza ploii si a vantului. Nu mai aveam timp sa fac nimic. Intre timp, a aparut si lumanarea....surpriza! Daca aveam alternativa, il bateam pe distribuitor, chiar cu obiectul livrat. Nu respecta deloc modelul prezentat si si-au luat libertatea sa modifice, dupa cum li s-a parut lor ca era mai bine! Alo!!! Si eu, cea care dadusem comanda si platisem? N-am avut de ales si am luat-o asa cum era, mare si pompoasa, ca ceea ce doream eu era cam mic si prea finut.
Asadar, cu papornitele la spinare, cu lumanarea pompoasa, cu parul batut de ploaie si de vant, cu copilul meu si geanta de voiaj(bagajul lui), cu dresul agatat de fermoarul ghetutei lui Mario, am reusit sa plecam la biserica. Am ajuns, asa cum imi propusesem, mai devreme, pentru a-mi aranja toate cele necesare. Panza, fasa, pleduletul, lucrusoarele, sticluta cu ulei, prosopul si sapunul pentru preot...Mario alerga prin biserica si cerea permanent ,,painica"(anafura); dascalul ii spunea ca nu, ca a mancat de dimineata. Eu, impacientata de slujba ce urma sa inceapa; sotul meu, adica nasul, baga o frunza ce iesise de prin lumanare; Mario apleca pana la pamant suportul cu ,,painica" si se servea. Era o imagine ce ma facea sa ma gandesc la opera lui Caragiale.
A inceput si slujba, moment in care nu mai stiu ce s-a petrecut pe langa mine. Il tineam pe finutul meu in brate(cu greu, imi amortisera mainile cu bursucul) si eram patrunsa de ceea ce se intampla. Sentimentul era inaltator. Am trecut cu bine de ceea ce ma speria cel mai tare. Am zis si ceea ce trebuia sa zic preotului, am prins si bebelul cand l-a scos din cristelnita si am reusit sa il si linistesc dupa socul botezului. Deja incepeam sa ma calmez.
Ce fusese mai greu trecuse. Nu mai aveam de ce sa imi fac griji. La restaurant doar ma zbantuiam si atat. Pentru toate starile prin care m-a facut sa trec, pentru ca m-a emotionat atat de tare, m-am hotarat sa impartasesc si prietenilor aceste randuri.
Sa ne traiesti, David! Sa cresti mare si sanatos, voios si intelept!
