miercuri, 20 octombrie 2010

Absolvent de Spiru

     Sunt absolvent de ,,Spiru Haret”. Nu mi-e rusine sa o spun, ci afirm cu mandrie ca mi-am luat licenta cu nota 10, singura nota maxima din promotia mea. M-am hotarat sa scriu aceste randuri, ca raspuns(al meu, personal) la toate acuzele aduse acestei Universitati, etichetate peste noapte ca ,,fabrica de diplome”.
      Ma revolta faptul ca se generalizeaza o problema existenta in toate universitatile, probabil. Este foarte adevarat ca nu am apucat sa dau examene de tip grila...nu stiu cum este...dar nu cred ca la universitatea aceasta s-au adunat toti imbecilii care cumpara diplome. Eu, ca studenta aici, nu am stiut cum sa iau un examen fara a invata. Nu am luat la cunostinta despre metode de a-mi usura viata si de a inlatura din program cartulii groase, care pot face concurenta Bibliei. Nu spun ca nu erau si colegi paraleli cu materia, dar oare nu exista peste tot astfel de studenti? Sau celelalte universitati scot invatati pe banda rulanta? In ceea ce ma priveste ma simt jignita de eticheta pusa tuturor,si asta numai pentru biblioteca plina cu carti de specialitate, toate parcurse pagina cu pagina, pentru atatea examene exigente si pentru o licenta in urma careia mi-am tocit degetele scriind vreo 30 de pagini...pagini care speram sa imi deschida noi drumuri si sa imi aduca aprecieri. Apreciata am fost, ce-i drept, de acei profesori care mi-au corectat lucrarea, de parintii mei care se mandreau cu fata lor absolventa, de prieteni. Multumita de mine insami si bucuroasa am fost, de asemenea, cand mi-am citit numele langa acele frumoase cifre ce alcatuiau nota mea. Acum, toate acele senzatii sunt umbrite si facute uitate de niste persoane care din inspiratie sau alte motive au urmat cursurile altor facultati. Toata munca mea, toate rezultatele si teancurile de carti studiate pagina cu pagina pentru acele randuri finale care mi-au adus si diploma sunt acum blamate si luate in deradere. De cine? De niste persoane care se pare ca stiu mai bine ca mine cum se promoveaza examene fara studiu si cum se obtin diplome de licenta fara sa transpiri ridicand o carte de sinteze.
      Intamplarile vietii cotidiene m-au facut sa intalnesc o groaza de persoane, absolvente, unele care... nu ca nu stiau ce sunt acelea ortograme, dar care nici o conversatie amicala nu puteau intretine fara sa zgarie urechea unui absolvent imbecil de ,,Spiru”.
      M-as bucura sa nu mai dati cu piatra in lumea de langa voi, fara sa cunoasteti realitatea! E usor sa acuzi, sa blamezi si sa calci in picioare munca de ani a unor oameni pe care nu ii cunoasteti. Intamplarea face sa am colege de serviciu care au terminat sau sunt inscrise in prezent la aceeasi universitate. Sunt mandra de ele sa vad cat sunt de constiincioase si profesioniste. Imi aduc aminte, acum,desi voi face o paranteza , de un examen pe care trebuia sa il dau an anul III. Nu m-am prezentat de teama ca nu aveam sa il promovez, de uratul acelei materii pe care nu o intelegeam deloc, deci nu puteam sa o invat. Pentru toate simtirile negative pe care mi le-a trezit acea disciplina, va asigur ca as fi facut ceva, fara sa stau pe ganduri, daca cineva pe langa mine ar fi ciripit in soapta ca puteam sa nu ma mai stresez atat. Erau doua volume groase rau, cu semne asemanatoare literelor chineze, din care vreun sfert am reusit sa le descifrez, alt sfert am tocit, iar restul...m-am inchinat si mi-am dorit sa fie suficient cat sa il trec. Nu ma mai interesa nota! Asta, abia in urmatorul an, cand mi-am facut curaj sa ma duc. Si acum aud ca se cumpara examene pe banda rulanta?! Si eu unde eram? .....?Ca sa nu las aceasta paranteza neterminata, mentionez ca in urmatorul an in care m-am imbarbatat pentru a intra in sala de examen, l-am luat si chiar cu o nota bunicica, pentru asteptarile mele.
      Asadar, pentru toate emotiile traite in acei ani, pentru toate eforturile depuse, pentru acei(cati or fi ei) studenti care isi iau rolul in serios, mi-ar placea sa nu se mai generalizeze aceasta problema, mi-ar placea sa nu mai simt ca se spala pe jos cu statutul de absolvent si cu diplome platite, intr-adevar(atunci cand sunt eliberate de la secretariat).

miercuri, 13 octombrie 2010

Viata la 30...

     Iata-ma din nou, incercand sa scriu despre ceva frumos, cum ar fi o zi de duminica aniversara, alaturi de fiul si sotul meu. Imi vin in cap ceva idei care asteapta sa le asez in pagina, dar atentia imi este distrasa de televizor(Iata ca avem revolta si proteste si la Ministerul de Finante! Hehehe). Deci, despre ce sa scriu? Incerc sa fac un mix din toate.
     In ceea ce priveste ziua de duminica, dupa cum mi-am petrescut-o, pot raspunde la intrebarea care mi s-a tot pus in ultima vreme. Cum ma simt la 30 de ani? Raspunsul: nicicum. Nu simt nicio diferenta, nu ma vad nici mai frumoasa, nici mai urata(poate doar mai subreda), nici mai desteapta, nici mai bogata(ooohhhoooo, dezvolt subiectul mai pe indelete), nici mai buna, nici mai rea(poate doar mai rautacioasa, dar ma manifest inlauntrul meu). In schimb, ii multumesc lui Dumnezeu pentru copilul minunat pe care mi l-a dat, pentru un sot care ma sprijina chiar si atunci cand o dau in bara, pentru un frate asa cum doresc tuturor, pentru niste parinti care ma iubesc si imi spun asta numai din priviri, pentru o ,,sora", care desi e atat de departe parca ar sta pe umerii mei(multumesc, Ele), pentru prietene adevarate, de nadejde, cum nu stiu cate alte femei mai gasesc(multumesc Simo, Mire), pentru niste copilasi sinceri si nepatati de mizeria si mitocania lumii,cu care imi petrec zile mai bune sau mai putin bune la locul de munca. Cam asta este ceea ce respect, iubesc si apreciez din ceea ce am acum, la 30 de ani.
     In rest, imi pare rau ca am ajuns sa fiu scarbita de tara in care traiesc si de acei oameni care spuneau despre noi, copiii revolutiei, ca vom trai liberi. Nu traim, dragilor, liberi! Traim subjugati de niste parveniti care, cu un tupeu fantastic, continua sa ne murdareasca cu aroganta lor, cu tratamentul pe care ni-l aplica si cu reactii absente la calvarul prin care trece natiunea noastra.  Nu mai putem duce, oameni buni! Voi, cei care aveti  atata putere in stat, care ne sugeti seva cu fiecare minut care trece, voi, oamenii din lumea voastra, pe care nu va putem sensibiliza nicicum cu chinurile si greutatile noastre, pana unde mai duceti tortura? Ii voi invata pe elevii mei, la istorie, despre cei care ne-au omorat incetul cu incetul. V-ati pus eticheta de dusmani ai tuturor romanilor.

marți, 5 octombrie 2010

Miting de profesor

     Frig, ploaie si indiferenta. Asta am indurat azi, incercand sa particip si eu, alaturi de alte mii de colegi, la o caricatura de miting. De ce il numesc asa? Pentru ca profesorii au ales sa isi pastreze blazonul, sa fie diplomati si sa aiba in vocabularul activ numai cuvinte elevate. La ce folos? Cine sa te bage in seama cand se anunta din start un protest pasnic, din respect pentru doliul presedintelui? Adevarul este ca si noi am avut parte de muuult respect. Ni s-a promis odata o majorare de 50%. S-a respectat treaba cu 50, dar aproape de acest procent ajunge diminuarea salariului nostru. Tot de respect avem parte si cand ni se spune ca producem tampiti, ca putem sa plecam din tara, ca sa traim mai bine.
     Am plecat azi, pe o vreme caineasca, sa strig ce striga si multimea...dar era ceva atat de inofensiv(sa ceri ,,unitate" si o simpla ,,demisie") nu cred ca afecteaza pe cineva nici macar pentru cinci minute. Aproape ca imi doream iures, imi doream sa uit de cei sapte ani de acasa, de eticheta mea de profesor(ca oricum nu mai inseamna nimic) si sa improsc cu noroi, sa folosesc cuvinte urate(desi nu prea stiu sa le combin, ca sa iasa niste injuraturi cu mesaj, cum am auzit eu pe la unele trupe romanesti). Imi doream sa arunc cu umbrela mea cu trei sferturi din spite rupte, dar nu aveam dupa cine. Eram doar noi, respectuosi in scandari, ca sa nu suparam presedintia intr-o zi asa de trista. Mai erau jandarmii, care ne priveau lung, plictisiti(cred ca si ei isi doreau ceva actiune)...ba unul chiar vorbea la un telefon si spunea ca e ,,saracie". Cum spuneam, se asteptau si ei la ceva mai mult.
     Am suflat intr-o trompetica din hartie pana am ametit, dar am dovedit si instrumentul cu pricina, ca s-a facut praf de tot naduful pe care l-am revarsat asupra ei. Rezultatul? Acelasi ca si pana acum. Sau mai bine zis, niciunul. Ma intreb daca au mai simtit si altii aceleasi porniri razboinice ca si mine. Eu abia le-am tinut in frau si asta numai pentru ca altii nu exteriorizau aceleasi simtiri. Imi vine sa rad acum, cand ma gandesc ce as fi putut face si ce ar fi putut iesi daca as fi coordonat eu marsul. Fereasca Dumnezeu!