Ceea ca va voi povesti astazi sunt trairi si sentimente pe care le-am incercat cu vreo trei ani in urma. Este posibil ca subiectul sa nu capteze atentia tuturor...un motiv ar fi ca sexul masculin nu agreeaza siropul din aceste povestioare, iar altul ca cine nu a devenit deja mama, ar putea sa inchida pagina, fara sa parcurga randurile scrise.Cu toate astea, imi asum riscul si postez ceva de suflet si din suflet.
Totul a început în preajma sărbătorilor de iarnă. Am plâns când testul mi-a confirmat minunea din burtica mea şi m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-l aduc pe lume sănătos.
Lunile de sarcină au fost emoţionante, iar momentul în care am ţinut în mâna prima lui ecografie a fost de-a dreptul copleşitor. Apoi, constiincioasă, am făcut întreg setul de analize recomandate începutului de sarcină. Zilele treceau, iar eu îmi ocupam timpul familiarizându-mă cu tot ce ar fi trebuit să fac pentru bunul mers al sarcinii. Eram o mămică responsabilă si mergeam lunar la doctor. Eram atât de fericită! Pe măsură ce luam proporţii şi burtica începea să se cunoască, eram tot mai mândră şi aveam impresia că nicio femeie nu era atât de frumoasă cum eram eu. Radiam. Pe stradă mergeam cu mâna pe burtă, dar nu pentru ca mi-ar fi fost greu, ci pentru că aşa consideram eu ca îmi ţin bebeluşul în braţe.
Timp de patru luni, i-am spus ,,fetiţa" mea, apelativ pe care l-am făcut repede uitat, când domnul doctor care mi-a supravegheat sarcina mi-a spus că urma să am un flăcău de toată frumuseţea. Am râs şi eu şi soţul meu, care ştiind despre dialogurile purtate cu ,,fetiţa" mea, a facut o glumă:,,Singura problemă e că nu ne-am gândit la un nume de băiat!" Un alt moment emoţionant a fost ziua de 8 Martie, când mă aflam la un restaurant cu colegele de serviciu. Petrecăreţe de fel, am încins o horă şi...minune! ,,Baiatul lu' mama", ca un adevărat cavaler, mi-a facut un cadou minunat şi a mişcat pentru prima data. Păi ce?! El să nu joace cu mami? Din acel moment a mişcat zilnic, la început mai domol, dar nu cu ,,fluturaşi", cum îmi spuneau prietenele că trebuia să simt, ci direct cu ghionturi.
În luna a opta am cedat psihic. Repetând analizele de sarcină, trigliceridele mi-au ieşit de sute de ori mărite, glicemia era mare şi mai descoperisem şi un streptococ de tip B pe col. Domnul doctor care îmi supraveghea sarcina era plecat din ţară şi eu am dat buzna la medicul de familie, care m-a informat că aveam hepatită. Am simţit că totul se învârtea în jurul meu. Eram devastată şi, fără să cer lamuriri suplimentare, am plecat plângând. Am stat ore în şir cautând pe internet consecinţele acestui diagnostic asupra bebeluşului şi tot ce citeam mă lovea şi mai tare. În ciuda stării mele, el era tot mai activ, aveam impresia că făcea tumbe. După miezul nopţii îşi începea exerciţiile, din ce în ce mai complexe şi îmi aduc aminte că nu mai reuşeam să stau pe pat în nicio poziţie. Atunci ne-am hotărât să îi punem numele Mario, după celebrul personaj al unui joculeţ, Super Mario.
Doctorul meu m-a liniştit în privinţa streptococului, spunându-mi că urma să îmi dea un tratament fără repercursiuni asupra sarcinii, iar trigliceridele erau cu adevarat foarte mari, dar la ecografie s-a descoperit şi motivul: litiază biliară. Bila devenise leneşă, sarcina apăsa pe colecist, iar asta am putut să o ţin sub control cu ceaiuri si medicamente. Nu era hepatită! Îmi venea să ţip de bucurie. Bebe era bine şi dovada erau şuturile marcate aparatului folosit la ecografie. Cu sufletul uşurat, aşteptam clipa cea mare. De altfel, îmi şi lipisem pe şifonier un afiş pe care marcasem zilele rămase până la naştere. În fiecare seară tăiam cu linii groase înca o zi...şi încă o zi. Până la data de 10 august 2007, când frumos coafată şi îmbrăcată cu o rochiţă elegantă cu buline, am luat drumul spitalului, alături de soţul meu, care trăgea de o geantă pregatită cu vreo doua luni în urmă. Schimbată în cămaşa de spital, am mers în camera de travaliu, urmând să intru în sală pentru cezariană. Abia mai articulam cuvintele, dar nu de teamaă ci de emoţie. Mă întrebam dacă la uşă erau toţi cei de acasă.
În timpul operaţiei am fost conştientă. În momentul în care bebeluţul a început să ţipe cât îl ţineau plămânii, am început să plâng. Şi eu mă întrebam dacă îl voi auzi! Era un bursucel minunat, un grăsun de 4,100 kilograme şi 53 cm, cu pielea curată şi catifelată. I-am sărutat obrăjorii, care erau atât de delicaţi si parfumaţi! Nu ştiu dacă vreodată în viaţă voi mai simţi ce am simţit în acele clipe.
Am trecut cu bine de prima băita, de colici, de apariţia dinţişorilor şi am ajuns azi, având lângă mine un băieţel cu o energie debordantă, care mă face fericită şi mă implineşte în fecare minut al zilei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu