miercuri, 22 septembrie 2010

Nu ne lepadati!

       Cine pe cine fura? De doua zile sunt invadata de acuze(oh, nu! nu aduse mie, ca sunt prea neinsemnata intr-o tara de preainsemnati). Cei care ar trebui sa se preocupe de binele tarii si al poporului, de gasirea unor solutii de supravietuire paseaza mingea dintr-un teren in altul, dar nu cu variante de redresare, nu cu sperante de mai bine, ci cu fraude, cu gasirea unor vinovati si scuze pentru incalcarea deontologiei, moralitatii si legilor acestei tari. O tara din care am ajuns sa ne gandim cum sa fugim mai repede, o tara care ne lasa de izbeliste precum o mama care isi leapada copilul in fata unor usi necunoscute, cu un nume scris la repezeala pe un biletel. De parca ar mai conta acel nume!
         Nu mai stim cine vrea intr-adevar sa faca ceva bine si pentru restul populatiei, nu doar pentru sine. Nu mai stim daca tara asta mai are vreun viitor. Nu mai stim daca vom mai fi sanatosi din punct de vedere psihic, in urma unor masuri crude, resimtite precum loviturile de bici aplicate pe spate sclavilor cu muuuulti ani in urma. Am ajuns azi, sclavi in fiecare loc in care pasim. In fiecare moment al zilei simti rasuflarea rece, hidoasa si greu de stapanit a celui care asteapta sa iti pui capul jos, pentru a ti-l reteza.
          Incotro ne indreptam? Pana unde vom ajunge? Care ne sunt limitele de toleranta? Vom astepta indobitociti ziua de  maine sau vom lua atitudine si vom redeveni oameni?

marți, 21 septembrie 2010

Sa fii mama, este o binecuvantare

          Ceea ca va voi povesti astazi sunt trairi si sentimente pe care le-am incercat cu vreo trei ani in urma. Este posibil ca subiectul sa nu capteze atentia tuturor...un motiv ar fi ca sexul masculin nu agreeaza siropul din aceste povestioare, iar altul ca cine nu a devenit deja mama, ar putea sa inchida pagina, fara sa parcurga randurile scrise.Cu toate astea, imi asum riscul si postez ceva de suflet si din suflet.
          Totul a început în preajma sărbătorilor de iarnă. Am plâns când testul mi-a confirmat minunea din burtica mea şi m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-l aduc pe lume sănătos.
           Lunile de sarcină au fost emoţionante, iar momentul în care am ţinut în mâna prima lui ecografie a fost de-a dreptul copleşitor. Apoi, constiincioasă, am făcut întreg setul de analize recomandate începutului de sarcină. Zilele treceau, iar eu îmi ocupam timpul familiarizându-mă cu tot ce ar fi trebuit să fac pentru bunul mers al sarcinii. Eram o mămică responsabilă si mergeam lunar la doctor. Eram atât de fericită! Pe măsură ce luam proporţii şi burtica începea să se cunoască, eram tot mai mândră şi aveam impresia că nicio femeie nu era atât de frumoasă cum eram eu. Radiam. Pe stradă mergeam cu mâna pe burtă, dar nu pentru ca mi-ar fi fost greu, ci pentru că aşa consideram eu ca îmi ţin bebeluşul în braţe.
     Timp de patru luni, i-am spus ,,fetiţa" mea, apelativ pe care l-am făcut repede uitat, când domnul doctor care mi-a supravegheat sarcina mi-a spus că urma să am un flăcău de toată frumuseţea. Am râs şi eu şi soţul meu, care ştiind despre dialogurile purtate cu ,,fetiţa" mea, a facut o glumă:,,Singura problemă e că nu ne-am gândit la un nume de băiat!" Un alt moment emoţionant a fost ziua de 8 Martie, când mă aflam la un restaurant cu colegele de serviciu. Petrecăreţe de fel, am încins o horă şi...minune! ,,Baiatul lu' mama", ca un adevărat cavaler, mi-a facut un cadou minunat şi a mişcat pentru prima data. Păi ce?! El să nu joace cu mami? Din acel moment a mişcat zilnic, la început mai domol, dar nu cu ,,fluturaşi", cum îmi spuneau prietenele că trebuia să simt, ci direct cu ghionturi.
       În luna a opta am cedat psihic. Repetând analizele de sarcină, trigliceridele mi-au ieşit de sute de ori mărite, glicemia era mare şi mai descoperisem şi un streptococ  de tip B pe col. Domnul doctor care îmi supraveghea sarcina era plecat din ţară şi eu am dat buzna la medicul de familie, care m-a informat că aveam hepatită. Am simţit că totul se învârtea în jurul meu. Eram devastată şi, fără să cer lamuriri suplimentare, am plecat plângând. Am stat ore în şir cautând pe internet consecinţele acestui diagnostic asupra bebeluşului şi tot ce citeam mă lovea şi mai tare. În ciuda stării mele, el era tot mai activ, aveam impresia că făcea tumbe. După miezul nopţii îşi începea exerciţiile, din ce în ce mai complexe şi îmi aduc aminte că nu mai reuşeam să stau pe pat în nicio poziţie. Atunci ne-am hotărât să îi punem numele Mario, după celebrul personaj al unui joculeţ, Super Mario.
      Doctorul meu m-a liniştit în privinţa streptococului, spunându-mi că urma să îmi dea un tratament fără repercursiuni asupra sarcinii, iar trigliceridele erau cu adevarat foarte mari, dar la ecografie s-a descoperit şi motivul: litiază biliară. Bila devenise leneşă, sarcina apăsa pe colecist, iar asta am putut să o ţin sub control cu ceaiuri si medicamente. Nu era hepatită! Îmi venea să ţip de bucurie. Bebe era bine şi dovada erau şuturile marcate aparatului folosit la ecografie. Cu sufletul uşurat, aşteptam clipa cea mare. De altfel, îmi şi lipisem pe şifonier un afiş pe care marcasem zilele rămase până la naştere. În fiecare seară tăiam cu linii groase înca o zi...şi încă o zi. Până la data de 10 august 2007, când frumos coafată şi îmbrăcată cu o rochiţă elegantă cu buline, am luat drumul spitalului, alături de soţul meu, care trăgea de o geantă pregatită cu vreo doua luni în urmă. Schimbată în cămaşa de spital, am mers în camera de travaliu, urmând să intru în sală pentru cezariană. Abia mai articulam cuvintele, dar nu de teamaă ci de emoţie. Mă întrebam dacă la uşă erau toţi cei de acasă.
      În timpul operaţiei am fost conştientă. În momentul în care bebeluţul a început să ţipe cât îl ţineau plămânii, am început să plâng. Şi eu mă întrebam dacă îl voi auzi! Era un bursucel minunat, un grăsun de 4,100 kilograme şi 53 cm, cu pielea curată şi catifelată. I-am sărutat obrăjorii, care erau atât de delicaţi si parfumaţi! Nu ştiu dacă vreodată în viaţă voi mai simţi ce am simţit în acele clipe.
       Am trecut cu bine de prima băita, de colici, de apariţia dinţişorilor şi am ajuns azi, având lângă mine un băieţel cu o energie debordantă, care mă face fericită şi mă implineşte în fecare minut al zilei.

duminică, 19 septembrie 2010

,,Doar atat ai putut?”

       Va spuneam, dragii mei, in prezentarea mea de ieri, ca sunt cadru didactic. Sunt invatatoare, asta spun tuturor. Statutul meu e de profesor in invatamantul primar, pana mai ieri ma numeam institutor. Aceste titulaturi se datoreaza studiilor superioare facute dupa terminarea liceului pedagogic. Invatator a ramas cel care are ca pregatire numai Liceul Pedagogic. De ce spun eu ca sunt inca invatator?
     Pai ce spune unui om care nu face parte din sistem, numele de institutor? Te gandesti la cai verzi pe pereti! Profesor in invatamantul primar? Am facut un test. Asa cum spuneam, am intrebat pe cineva din afara sistemului de invatamant. Mi-a spus ca este, probabil, un profesor care a ramas fara ore la gimnaziu sau liceu si a coborat la ciclul primar ca sa ii zapaceasca.
     Asadar, sunt persoana care preia copilasii in clasa I, care ii invata sa scrie(pe unii mai bine, pe altii mai putin – dovada sunt agramatii care au muuulta putere de decizie in aceasta tara). Sunt persoana care ii formeaza, care ii invata primele lucruri despre viata, care ii modeleaza timp de patru ani. Din punctul meu de vedere, fara a ma lauda in vreun fel, cunoscund munca pe care eu o depun, profesorii ar trebui stimati si respecati de cei aflati la conducere. Daca suntem atat de neimportanti, daca tot nu producem nimic, de ce nu se renunta la sistemul de invatamant? Atat s-a incercat invrajbirea populatiei cu cele patru ore lucrate pe zi, incat lumea chiar crede ca la asta se rezuma meseria de profesor. Dar ganditi-va putin, oameni buni! Ca sa predai acele patru ore, cand pregatesti materialele? Cand citesti cartile de specialitate? Cand proiectezi fiecare ora ce trebuie predata? In fiecare zi, dupa programul de lucru efectiv la clasa. Meseria de dascal nu inseamna simpla prezenta fizica in clasa. Nu poti improviza in fata unor copii care te analizeaza si te critica mai mult ca adultii. Pe langa cele patru ore, timp in care esti conectat psihic la maxim si in care consumul este teribil, mai ai alte cateva ore de pregatit urmatoarea zi. Pentru mine, acasa nu inseamna muncile casnice, inseamna lucrul pentru scoala si, mai grav decat atat, inseamna neglijarea jocului cu propriul copil. Pe langa asta, mai inseamna si neajunsuri financiare si neputinta de a-i asigura cele necesare traiului zilnic. De fiecare data, noi, profesorii am fost acuzati ca nu ne gandim la interesele copiilor. Va spun cu cea mai mare sinceritate, ca nimeni nu se gandeste mai mult ca noi. Si...acum va intreb eu: la copilul meu cine se gandeste?
      Probabil imi voi atrage antipatii si voi fi combatuta de persoane care nu vad asa profesorii scolilor noastre. Nici nu vreau sa schimb cuiva parerea. Vreau doar sa spun un fapt real. Sa ma descarc putin, intr-un mod civilizat, pasnic. Nu spun ca printre noi nu mai sunt si neprofesionisti. Exista, asa cum in toate domeniile sunt si oameni mai putin priceputi sau mai putin pregatiti. Dar sunt acele exceptii care nu pot generaliza un caz. Va multumesc pentru rabdarea de a-mi fi ascultat of-ul si, pana dat viitoare, va pup!
                                                               Profesorasul

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Cine sunt eu?

           Incerc sa imi fac o scurta caracterizare…hm! E greu sa ma descriu sincer, nu ca pentru un cv de angajare, ci pentru niste oameni care nu m-au vazut si nu m-au cunoscut niciodata. Sunt o femeie aflata la varsta la care multi spun ca e apogeul feminitatii, sunt un amalgam de trasaturi...unii ar spune ca sunt doar o ,,piti" intr-o tara de ,,pitipoance"(stiti, cuvantul cu care sunt etichetate fetele fitoase acum),altii, care ma cunosc mai bine ar spune ca sunt o profesionista, altii ca sunt instabila...nici eu nu mai stiu! Sunt mama si acasa si la serviciu, uneori sunt melancolica, de cele mai multe ori indecisa. Mai multe despre mine, citind povestile mele din viata de zi cu zi, din realitatea noastra(acra – aici am vrut sa spun cruda, dar era prea cuminte epitetul). Ma veti puteapercepe asa cum sunt eu in fiecare zi, niciodata aceeasi.
      Va spuneam ca sunt mama...am un baietel, pe care niciodata nu mi l-am dorit cuminte. Probabil ca dorindu-mi un copil activ, Dumnezeu mi-a dat vreo zece copii teribil de energici, intr-unul singur. Stiti reclamele cu 2 in 1, 3 in 1. Ei bine, la mine sunt 10 in 1. De dormit doarme foarte putin, noaptea, tarziu si doar pana la cantatul cocosului. Cocosul el este. Am ajuns sa caut diverse metode de a-l obosi la maxim, ca sa pice de oboseala, dar nu functioneaza. Rezultatul? Iau energizante. Sa nu ma intelegeti gresit! Sunt atat de mandra de el, incat plictisesc pe toata lumea cu povestiri despre trasnaile pe care le face. Este un copil foarte inteligent si cu o personalitate puternica, dar, uneori, parca as vrea sa faca parte din categoria acelor copii pe care lumea ii daracterizeaza cu ,,unde-l pui, acolo sta”.
      Pentru mine, fiecare moment al zilei inseamna exersarea imaginatiei si a rabdarii. Am senzatia ca nu castig niciodata, sunt intr-o competitie pe care o pierd aproape de fiecare data.
       La locul de munca, fac cam acelasi lucru, pentru ca sunt cadru didactic. Imaginatie, rabdare si tot ceea ce inseamna procesul de invatamant azi. Din pacate, pasiunea cu care se lucreaza in acest sistem este coplesita acum de greutatile pe care trebuie sa le induram, de umilintele si batjocura celor care au facut ca statutul de profesor sa fie luat in deradere de restul societatii, de la buticari, pana la grupurile stranse in parcari la bericioaica. Sunt respectata, nu zic nu...dar parca mi-e din ce in ce mai jena sa spun ca sunt profesor. Mi s-a raspuns de curand: ,,Doar atat ai putut?” . Imi merit soarta, ce sa fac?  
          Sunt tare patimasa, pun suflet in tot ceea ce fac. Sunt o femeie pasionala si mi-am pus interesele pe planul doi. Pasiunea este cea care m-a condus in tot ceea ce  am intreprins in 30 de ani de viata. Ei, o prima impresie despre mine, din primele randuri, probabil v-ati facut. Ma  veti cunoaste mai bine in urmatoarele mele marturisiri. Va pup, pana data viitoare!
                                                                              Profesorasul